Stii ce fac eu cand n-am somn? Numar stelele de pe cer. De obicei ajung la 499 si dorm dusa pana in zori. Acum prind mia si… degeaba. Si astazi e mai liniste decat ieri chiar daca vantul bate mai tare.
Nu stim nimic despre maine. Suntem cu masti si manusi. Este real sau imaginar? Nu asa eram si inainte?🤔 Masca, nu asta pe care nu o gasim azi, ci aia pe care ne-o puneam noi singuri (ieri), ce ne acoperea emotia de pe chip si manusa, ce nu ne lasa sa simtim atingerea?… Am navigat intr-o lume lipsita de autenticitate, in care valoarea si unicitatea personalitatii au devenit anonime. Astazi am cam uitat ca ieri eram stresati, nemultumiti, “haituiti”de <new>. Sper sa intelegem si sa ne facem mea culpa si sa nu mai cautam drumul succesului ci pe cel al fericirii.
Suntem oameni si suntem dependenti de a fi impreuna, chiar daca ne construim trasee personale. Si acum suntem impreuna, dar navigam intr-un maraton al rabdarii, in care paradoxul secolului selfie e ca este foarte greu sa-ti faci un selfie in care sa fii singur. 😓 Uneori, este un gest de curaj sa ne recunoastem nesiguranta intr-o situatie si chiar sa zabovim putin asupra ei. Si atunci, cu vointa si credinta, vom trai in mijlocul lumii dezlantuite.
Anul asta… asa incepea mereu fiecare inceput de an. Wish list : o sa slabesc, o sa calatoresc mai mult, o sa ma vad mai des cu prietenii, o sa ma stresez mai putin. O sa… Si am cam ratat mereu. Dar anul asta se pare ca suntem departe de un cliseu instagrabil: suntem imperfecti, suntem cum nu se poate mai diferiti, unul mai hachitos ca altul, si cu toate astea suntem motivul de a fi intr-o realista cunoastere a celuilalt, in haosul acestui Univers. Pentru ca fiecare om e un Univers. Pentru ca misterul si frumusetea sa, se ascund in fiecare dintre noi.
“A simti caldura propriei inimi, aceasta este lucrarea cea mai de pret si anevoioasa. Singurul munte pe care nu te poti sui, singurul foc pe care nu-l poti aprinde, singura apa pe care nu o poti trece este propria ta inima.”