“Mi-e dor de Cris, a mea !” Asa mi-a spus o dragā mie. Si mie imi este. Asa eram cand imi eram draga: fara cuvinte, doar cu privire. Si, credeam eu ca sunt in ecuatia de doi, doua necunoscute. Buna la matematica, credeam ca am rezolvat ecuatia: suflete pereche. Nu au nevoie de glas, doar de privire si sunt (acel) “impreuna”.
Le-am desenat in pandemie cu gandul la “cum ar fi daca eu as fi (iarasi) ea?”💬… De astazi ele se regasesc in acel loc numit acasa. Nu doar pensula si daruirea mea insufleteste, ci mai degraba locul unde sunt puse pentru a bucura privirea.
Sentimentele nu se inventeaza. Stii? Compatibilitatea intre doi oameni se masoara in explicatiile pe care nu trebuie sa le dai, astfel incat sa nu risipesti o viata justificandu-ti sufletul. Le apropiem de inima sau le respingem.
Comportamentul intotdeauna pleaca din principiile si educatia avuta. Ce si-ar pune omul in locul propriului suflet? Nu stiu… dar eu astazi pun o zi reala si lipsa celui drag mie si incerc sa adun ramasitele zilei. Adevarul si simplitatea constituie cea mai buna tactica. Adevarul e usor de tinut minte, iar simplitatea constituie adevarul.
Grigore Moisil spunea: “o teorema e o scrisoare de dragoste catre un necunoscut, catre acela ce ii prinde nu numai intelesul, ci si toate subintelesurile.” Sau as adauga eu: sa fim pentru jumatate precum aerul, necesari dar neobservati de nimeni si cred ca e un talent cand incerci sa fii acolo unde, chiar suntem necesari. Neinteles? Te rog, rabdare, intelege neintelesul! 💚