Azi ne purtam chipurile acoperite si pastram distanta dintre noi. Dintr-un chip privim doar ochii, dar nu privim in ei. Ne doare apropierea, cred, ce-ar putea dezvalui ce goi am devenit de sacrificiu. Sub masca este o alta masca, si-alta masca, si…
De multe zile, ea imi acopera fata. Nu mai am chip, doar ochii tristi. Zambetul vrea sa razbata, ca doar asa-i genetic, dar nu mai poate. Ne-am distantat, real.
Mi se spune ca masca ma protejeaza. Da, poate ma protejeaza, dar eu nu mai simt asta. Cele mai mici gesturi conteaza pentru ca sunt nuante pe care le vezi fata in fata, in acelasi spatiu. Ochii spun multe, dar din pacate putini sunt cei ce pot sa-i descifreze. Era zambetul si coltul gurii ce astazi nu se vad. Iar intuitia, nu-i la indemana oricui. O masca personalizata, poate sa para o comedie dintr-o zi. Dar masca mea, cu ochii tristi dar cu un zambet si-o grimasa(ascunse), nimic nu o poate inlocui. O pandemie, adica o ecuatie cu n necunoscute, avea sa se schimbe in doua solutii de rezolvare, viabile si acceptate. “Eu am probleme, eu am griji, eu am mai mult decat tine griji” si etc , eu…si nu stim sa mai ascultam. Suntem absenti, chiar daca suntem doi si conversam.
Vreau sa dau timpul inapoi, sau inainte, dar sa fiu in modul “ normal”: eu te ascult, tu imi vezi chipul, rad sau plang, iar fata mea iti raspunde.
“M-am gandit la tine!” Stiu asta!
Ne-am obisnuit profund cu un fel de a fi, iar atunci cand apare o zgarietura cat de mica pe lentila prin care privim lumea, ne alarmam peste poate. Si refuzam cu incapatinare sau ne facem ca ploua, sau pur si simplu nu vedem ca exista si lucruri pe care le putem invata din lectia asta. Lectia de azi, e cum reusim sa empatizam si sa transmitem sentimentul. Oamenii, business-ul sunt a nu conjuga la persoana intai singular. Poate am uitat gramatica? Nu cred, dar cert este ca nu gramatica este de vina, ci timpul si conjugatia lui. Nimeni nu ne intreaba cum ne simtim.Eu nu mai simt nimic. Pentru ca astazi, pe nimeni nu frāmântā intrebarea “tu ce simti azi?”