Dimineata devreme, printre raze de rasarit ma asteapta Iustina.
“Am o mica problema.”
Nu stiu cum sa reactionez. Mama ei imi spune: “nu vede prea bine, are nevoie de sprijin, si …daca se poate sa ma ajutati cu bagajul? “ Normal ca da. O asez in masina, ii pun centura. Este rārāita. Si crede ca broscutele sunt frumoase. “Daca le speli putin, se fac frumoase!”
Cati dintre noi vedem broscutele frumoase? Nu prea multi. Ea are alta viziune pentru frumos. Cand noi, suntem in acest normal, sunt multi ce in normalul lor, este anormalul nostru.
Ne jucam de-a v-ati ascunselea, asa imi pare. Multi nu ne ascundem de minciuna, iar putini sunt cei ce se lovesc de adevar.
De cand s-a nascut are o problema. O tumoare. Are opt ani. Opt ani de investigatii, de chimio, de stat in spitale, de intrebari fara raspuns, dar si de speranta ca se poate. Vorbeste atat de frumos, despre tot ceea ce noi nu mai vedem: despre broscute, despre o poezie, despre o zi la pescuit, despre zile petrecute impreuna cu cei dragi, despre o zi onomastica, despre ceea ce inseamna suflet si bucurie. Am ajuns la spital. Atat a spus: “vreau acasa!”
Plec, cu capul plecat, pentru ca nu pot ridica privirea in fata ei. Ce sa ii spun? Ca nu inteleg, neintelesul? Ca simt ca ma paraseste credinta? Ca ma simt inumana cand ma intristez ca imi pare mie ca nu rasare soarele?
Ii spun ca ma poate suna oricand, ca este foarte curajoasa, si ca (asta nu pot sa-i spun) de astazi necazul meu este rochia mea rupta; o ascund in dulap acasa, si imi ramane doar credinta ca Iustina se va face bine🙏
#desprecevorbim
#nuintelegneintelesul