Astazi imi pare ca suntem din alte dimensiuni veniti. Cum altfel putem sa explicam neintelesul?
Lumea parca a inghetat in cea mai frumoasa primavara. Semnez o declaratie pe proprie raspundere ca sunt chiar eu si-mi dau voie sa ies din casa. Liliacul miroase innebunitor si prin masca. Masca care-mi acopera fata, expresia, zambetul, ce ma enerveaza pentru ca respir prost cu ea si mi se aburesc ochelarii. Manusi n-am si am renuntat sa mai caut. Gelul dezinfectant, alt accesoriu indispensabil in noua dimensiune. Distantarea sociala imi pare ca se transforma treptat in aversiune. Oare ce se va schimba dupa ce totul se va sfarsi?
Ajung acasa, prin orasul fara oameni, arunc masca, ma spal pe maini, si caut sa dezinfectez fiecare obiect si sunt lipsita de energie, de speranta, de perspectiva. Accept ca viata s-a schimbat dupa ce am traversat negare, furie, negociere si in final acceptare. Apoi ma raportez la contextul pe care il traim:
📌online-ul a devenit natural, deci trebuie sa ma updatez.
📌activitatea se desfasoara altfel pentru ca lipseste interactiunea.
📌abordarea si mijloacele de comunicare s-au schimbat.
📌realitatea este aparenta, cu sperante false, in care ne ascundem ca intr-un adapost.
Toata aceasta “tocmeala” cu mine, pe care n-o pot schimba si nici accepta, este doar un nou calmant, deoarece toate cele pe care le am, imi lipsesc toate pe care nu le am.
Nu suntem nici numele ce-l purtam, nici varsta pe care o avem, nici hainele ce ne imbraca. Suntem zambet ascuns si lacrima plansa, suntem locul numit acasa si locurile prin care am fost, suntem lucrurile in care credem si oamenii pe care ii iubim, doar ca noi toti am uitat, ca ne-am definit prin tot ceea ce noi, nu suntem. Astazi ne oprim si invatam rabdarea si atunci existenta nu mai pare o iluzie. Viata nu se afla sub nici o obligatie de a ne da ceea ce noi asteptam de la ea.
“ Pot sa ma-mprumut din tacerea ta?
Pot sa ma-mprumut din absenta ta ?
Pot sa raman dator de lipsa ta?”
(Nichita)